Ne-am mutat

aici: http://cafeauadeazi.ro/.

WC

În România, orice tren cumulează într-o zi, orice zi (deci nu vorbim despre dezastre feroviare, cutremure, incendii, inundaţii, razboi atomic sau meciuri ale naţionalei), întârzieri cât nu reuşesc toate trenurile altor ţări, cumulat, într-un an, cu tot cu dezastre (ne)naturale, sărbători legale şi extratereştri aterizaţi pe şine.

Cât timp am aşteptat acceleratul Bucureşti - Timişoara (care leagă, prin urmare, capitala de unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării), respectiv cât durează un meci de fotbal, prin staţie a trecut (cu o scurtă oprire) rapidul Praga - Varna. Se uitau cei din tren la noi ca la nişte dinozauri împăiaţi. Probabil că şi-au dat seama că ceva nu-i în regulă cu ţara asta de când a început trenul să se hurduce în timp ce circula cu 50 km/h imediat după trecerea frontierei.

Dar să revenim... După nici o oră de la pornire ne-am oprit 10 minute, aşteptând alt mare campion al întârzierilor: Timişoara - Iaşi. Nu ştiu cum naiba eu sunt tot timpul în trenul care aşteaptă...

Încă puţin şi se face un meci plus prelungirile. Partea proastă e că nici nu ştii cui să urezi chinuri groaznice. E echivalentul feroviar al dilemei cu oul şi găina.

Pe de altă parte, în loc să mă gândesc cui aş rupe capul după ce în prealabil l-am castrat cu acid de baterie, mai bine aş reflecta la ce mi-a spus un prieten (care s-a autoexportat din mirifica noastră ţară) înainte să-mi arate pe net un filmuleţ în care un cretinoid imbecil a făcut două drifturi cu be'mveu' dup care l-a proptit într-un card şi l-a făcut muci: ”uite, bă, esenţa poporului român”. Sad but true...

Însă ce mi-a plăcut de departe cel mai mult a fost toaleta publica din gara Deva. Mi se pare fantasmagoric ce se întâmplă în 2009, într-o ţară membră UE... Ai nevoi? Te costă 1RON. Taxa se achita la intare, iar în banii ăştia primeşti o bucată de hârtie igienică împăturită în 3 sau 4 (estimez un 80 de cm de hârtie). Din când în când, în funcţie de ”tiraj”, mai vedeam o mânuţă ieşind să completeze stocul de hârtii predozate, aşezate pe pervaz ca tartele/budincile din desenele animate.

Sau cum să te ştergi de toţi banii...

Despre sloganul ”BMW is the new Mercedes” data viitoare.

Profund îngreţoşat,

al dvs. --vezi mai jos--

No, thank you! I don't smoke.

M-am lăsat de fumat. Tocmai a trecut o săptămână de când am stins-o pe ultima.

Am trecut prin zile de rahat la lucru, cafea/bere/pizza/whatever în oraş, cafeaua de dimineaţă etc.

De fapt am trecut cam prin toate momentele care până acum necesitau o ţigară, dar fără ţigară.

De ce m-am lăsat (în afară de bla-bla-ul despre sănătate, pe care toţi fumătorii îl ştiu dar îl ignoră)? Să spunem că am primit o ofertă prea tentantă ca să o pot ignora, pe care aş putea-o sintetiza prin ”o să stingi ţigara şi gata, vei fi devenit nefumător, just like that”. Fără ţigări electronice, fără plasturi, fără alte celea (e adevărat, am avut şi norocul catalizatorului peste care speram să dau când voi vrea să mă las).

Metoda asta simplă (sau mai bine zis, metoda uşoară) este de fapt o carte - În sfârşit nefumător de Allen Carr - şi este prima carte "nestomatologică" pe care o citesc cap-coadă după 6 ani.

Nu spun mai multe. Curioşilor le doresc lectură plăcută! :)

* notă de subsol

Întrerupem alternanţa unu-unu pentru că e nevoie de nişte explicaţii. Pentru că ideea de la care am plecat cu cafeaua şi pe care încercăm să o menţinem e una, iar interpretările sunt altele.

Ideea cafelei e următoarea: un text lejer care să fie citit pentru a destinde/amuza/pune pe gânduri cu privire la problemele societăţii/pentru a merge cu o cafea. Că ne iese sau nu, asta putem doar să presupunem.

Cine are senzaţia că în blogul ăsta se regăseşte viaţa vreunuia dintre noi – sau mai bine zis că între blogul ăsta şi viaţa noastră se poate pune egal – e o persoană trist de limitată. Blogul conţine păreri şi întâmplări minore ca semnificaţie. Iar dacă tu crezi că viaţa se rezumă la păreri şi întâmplări minore, atunci spor la irosit timpul ăsta scurt pe care îl ai pe pământ.

În altă ordine de idei, feedback-ul se dă pe idee. Îl dai pe persoană atunci când îţi este cerut. În ultima vreme, primesc sfaturi nesolicitate care vin de la persoane cu care am schimbat fie două vorbe, fie niciuna. În momentul în care nu mă ascund după un pseudonim sau după o înşiruire haotică de litere, mă aştept să fiu judecată în funcţie de elementele reduse ale contextului şi nu am o problemă cu asta. Touşi, prefer să fiu înjurată în curtea celor care mă judecă, nu la mine pe blog.

Fapt pentru care o să moderăm o vreme comentariile, cu scuzele de rigoare pentru comentariile pertinente care nu o să apară în timp real şi pe care, evident, ni le dorim.

Ziua Tero Zero

Probabil ştiţi că, în general - în ţară şi în particular - la B’estfest, a cam dat cu vijulia zilele astea. O sa vă povestesc despre cum m-a prins pe mine vijulia, plus alte chestii din ziua aia (din viaţa mea insignifiantă, căreia încerc să-i dau sens, după cum binevoia să părereze un stimabil mai devreme).

The Killers mi-s trupă de suflet şi i-au detronat definitiv pe The Prodigy, după ce deştepţii din urmă au scos rahatul de Invaders must die, ca să nu rateze şansa de a se autodistruge înainte ca unul dintre ei să crape. Iar a merge în Ziua Zero la B’estfest era the best way to shake a mad year off.

Peste zi, numa’ soarele şi fluturii. Seara, taman pe când cobea Patrice ceva de furtuni dă suflet, s-a pornit cu fulgere şi găleţi de apă, iar B’estfestul s-a transformat în asta:

Până la primul cort unde încă se mai putea intra, eram – la fel ca 70 % din oamenii prezenţi, care n-or prins cele zece pelerine date de organizatori şi nu-şi aduseseră umbrelele cu care n-aveau voie să intre, dar cu care totuşi s-a intrat – ciuciulete. După o oră şi ceva de răsfoit revista Maxim, de holbat la o dungă din Romexpo şi de speriat că se anulează The Killers – vreme în care au cântat White Lies – mi-am învelit camera în Adevărul şi cele jde mii de pliante primite la intrare (pentru că rucsacul mi-e jenant de permeabil) şi speram la tot ce e mai bun.

I-am cerut unui tip un foc (chibritele mi-erau, la fel ca orice alt obiect posedat, murate) şi, spre surprinderea sa, l-a primit înapoi cu un bonus, adică un ţipăt prilejuit de faptul că, de undeva de afară, răzbea un I did my best to notice.

Concertul a fost de n-am cuvinte. Citeam o părere pe site-ul festivalului, ceva gen „nu ştiu cum m-aşteptam să fie, dar a fost exact cum mă aşteptam”, subscriu. Chiar dacă a plouat jumate din el, chiar dacă la minunata For reasons unknown n-am mai văzut nimic şi, cu if destiny’s kind în braţe, am plecat să-mi caut un loc mai bun, chiar dacă după aia am stat cu cracii într-o baltă şi cu o ceată de pătrunşi bălăncindu-se în ea şi stropind tot în jur (de parcă mai conta), chiar dacă n-aveam pe ce să-mi şterg ochelarii fiindcă absolut totul era fleaşcă.

Au cântat aproape tot ce speram să aud pe bune, adecă laiv, iar finalul a fost apoteotic: Jenny was a friend of mine şi When you were young. Iar showul, ca lumini, artificii, energie, a fost formidabil.

Apoi, am făcut rost de haine de schimb. Asta însemnând o pereche de pantaloni bărbăteşti, morcovi, cu talia cam pe unde încep coastele şi sufocant de strâmţi jos, o pereche de şosete bărbăteşti negre şi rărite în vârf şi o pereche de şlapi bărbăteşti, numărul patruzeci şi ics şi, evident, decupaţi în faţă, ca să mi se vadă şosetele negre şi rărite.

Iar printr-o nefericită şi nesimţită conjunctură, am stat toată noaptea, adică 6 înspre 7 ore, în Gara de Nord. Îmbrăcată în acest minunat fel şi întrebându-mă cum de am ajuns în situaţia asta. În prima oră, mă aşteptam să vină lumea să facă poze cu maimuţa (poate-mi scoteam bani de o noapte la un hotel neînstelat prea tare). Pe urmă am ochit un birt ordinar, unde m-am uitat la un documentar despre maicăl şi la un film mai prost decât orice am văzut până acum (cu împuşcături şi explozii, cum zice un prieten, ca să nu te solicite. La astea te relaxezi măh.) Barmanul a binevoit să ţină deschis până la 4 jumate ca să am unde sta şi pe urmă m-am repoziţionat la mec până mi-o plecat trenul. Iar pe tren, cu toată lumea holbându-se ca la urs la picioarele mele, mă pregăteam să iau în primire organele anunţate că tresă returneze fleaţa la ospiciu.

Seara, după 40 de ore de nesomn şi torturi fizice şi psihice, am ajuns cu bine la Hunedoara, unde am stat două zile în pat şi în vană. Şi, chiar dacă I didn’t shake this mad year off, ba din contră, nu m-am întrebat nicio clipă dacă o meritat sau nu. Cum aş putea oare.

În misiune

Când eram printr-a 6-a, a 7-a, plecam prin pauze ”în misiune” cu încă vreo doi colegi de clasă. Adică urmăream fete în timp ce se duceau să-şi ia mâncare sau alte cele. În mintea noastră infantilă ni se părea foarte distractiv. Unii (majoritatea) poate se manifestau aşa în clasele primare, dar alţii, din păcate, o fac la 40 de ani. Partea proastă e că aceşti ”alţii” nu realizează nici acum ce nu realizau puştii de şcoală primară sau eu în gimnaziu, şi anume inutilitatea ”misiunilor”.

Băgătorii de seamă

Veneam vinerea trecută, dis-de-dimineată, cu săgeata la tîmî; prinsesem scaunele nenumerotate complet libere şi începusem să-mi desfăşor cursurile împrejur, în vederea minunatului examen de la ora 4. Linişte aproape deplină tulburată doar de torsul trenului, mici şocuri de inerţie, senzaţia de dinamism care se transfera de la mersul trenului asupra mea, câte-o rază răzleaţă de soare, concentrare maximă ca la ora 7.

Şi apoi a venit controlorul. Bilet, tichete, legitimaţie, numai că legitimaţia nu era bună pentru că nu se vedea ştampila pe poză. Majoritatea controlorilor care remarcă lipsa ştampilei pe poza-mi îmi cer buletinul direct, mă identifică şi e totul fluturi. Ăsta a dat-o pe generalizare, că voi ce faceţi, vă daţi legitimaţiile de la unul la altul etc etc. Ca doctoriţa care, astă-primăvară când vedeam în cruci de febră, când să-mi scrie motivarea, o-nceput de la sine că da, că vouă vă trebe motivări, că nu mergeţi la şcoală, că etc etc. În imensa mea prostie, iau şcoala şi ce ţine de ea în serios şi mă simt, într-un mod poate nejustificat, lezată la auzul unor astfel de remărci.

Nah, într-un final, după ce mi-a cerut şi studiat adânc buletinul, a zis că mdeaa, e bine. No mersi, tipule, şi ceaules. Dar pe urmă şi-a încheiat rondul şi s-a pus să se odihnească, nu pe cele 15 scaune libere din zonă, ci taman p-ăla de lângă mine.

- La ce-nveţi?
- La managementul relaţiilor publice. Am examen azi.

Cu maximă politeţe şi discreţie, şi-a băgat capul în foile mele, a zăbovit o vreme şi apoi a concluzionat:
- Aa.. te faci purtător de cuvânt la preşedinte?

În mod normal, m-aş fi abţinut să răspund, da’ asta era flegmă-ntre ochi pe faţă.
- În ţara asta, niciodată.
- Atunci la Voronin.
- Mai bine-mi tai o mână (da, am ceva cu datul/tăiatul de mâini).

După aia s-a cărat. A revenit când nu mai citeam.
- Ooo ai terminat deja.
- Mda.
- Şi ştii bine?
- Mm.

Când a venit din nou, citeam.

- Păi iar citeşti?

Păi mai du-te-n aia, nu vrei să faci o diagramă de tip GANTT cu activitatea 1, activitatea ţ şi intervalele de timp?

Ulterior, n-a mai poposit să-mi verifice stadiul de învăţare, se mai aglomerase un pic şi trebuia să fie foarte necomunicativ şi cu autoritate subînţeleasă. Dar numai bine că s-a găsit o tanti să mă-ntrebe:
- La ce înveţi, domnişoară?
- La managementul relaţiilor publice.

Nu ştiu de ce, dar după aia m-o lăsat în pace.